CERCUL DE LECTURĂ- C.N. ,,SPIRU HARET", BUCUREȘTI

4  aprilie 2015: N A G H I B    M A H F U Z
                 G I O V A N N I    P A P I N I

Astăzi am citit alte două capitole din Gog (Papini) și primele 3 capitole din romanul O mie și una de nopți și zile de Naghib Mahfuz. Interesant ni s-a părut faptul că aceste capitole îndeplinesc funcția unui incipit: de a scoate cititorul din universul cărții O mie și una de nopți și de a-l atrage spre lumea romanului lui Mahfuz.
NAGHIB MAHFUZ  s-a născut în vechiul cartier Gamaliy din Cairo, orașul pe care l-a descris atât de des, în familia unui modest funcționar de stat. În opera sa timpurie, din perioada 1939-1944, Mahfuz    s-a străduit, pornind de la preocuparea cu vechiul Egipt, să promoveze afirmarea unei identități egiptene. După cel de-al doilea Război Mondial și după căderea monarhiei în Egipt speranța într-o eliberare de sub sistemul colonial britanic și nemulțumirea față de antagonismele sociale grave au dus la orientarea autorului spre subiecte contemporane, prezentate în mod realist, cum a fost, de exemplu, în romanul "Străduța Midaq" din 1947. ,,Trilogia din Cairo", ciclul de romane din 1956-57 dedicat unei familii de negustori, îl face cunoscut în întreaga lume arabă.

Băieții din cartierul nostru (1959), una din operele sale celebre, a fost interzisă în Egipt sub acuzația de blasfemie. Romanul este o parabolă a istoriei universale și are ca subiect viețile lui Adam, Moise, Iisus și Muhammad, problematizând în același timp relația dintre credință și cunoașterea științifică. În 1989, după fatwa împotriva lui Salman Rushdie, teologul egiptean Omar Abdul-Rahman regreta faptul că Mahfuz n-a fost pedepsit pentru romanul său, deoarece o asemenea poziție tranșantă l-ar fi descurajat pe Rushdie să publice romanul Versetele satanice.

OBȚINE PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ ÎN 1988.

O MIE ȘI UNA DE NOPȚI ȘI ZILE (1982)

                O carte plină de înţelepciune musulmană, presărată cu pilde şi filozofie din vechimi, toate acestea fiind puse în scenă de o serie de personaje ce apar şi în celebrele basme persane ,,O mie şi una de nopţi".

                Avem de-a face cu transformarea Egiptului într-un adevărat domeniu mitic, spaţiul ficţional privilegiat al operei lui Naghib Mahfuz, o lume care, în ciuda tuturor regimurilor politice, a reuşit, într-un mod uimitor – dar explicabil – să-şi păstreze, în mod coerent, deplina individualitate. Fascinat, la un moment dat, de maniera de a scrie a lui Walter Scott, Mahfuz a nutrit chiar marele plan de a realiza o serie de romane axate pe tema istoriei, prin intermediul cărora să acopere întreg trecutul ţării sale. Însă chiar de la al treilea volum al proiectatei serii, scriitorul a renunţat la ambiţiosul proiect, avînd intuiţia valorii prezentului, dar şi a deplinei sale capacităţi de a-l exprima, utilizînd, însă, aproape întotdeauna, o perfect orchestrată strategie a dublei intenţii, aparent spunînd poveşti din vremurile vechi, doar pentru a atinge, cu atît mai pregnant, toate problemele stringente şi realităţile lumii în care trăia el însuşi, neobosind să exprime, indirect, impactul psihologic al schimbărilor politice, sociale ori economice din această parte a lumii asupra oamenilor obişnuiţi şi a valorilor consacrate ale societăţii egiptene tradiţionale.

Tradiţia arabă a povestirii în ramă

În ciuda oricăror aparenţe, la fel se întîmplă şi în romanul O mie şi una de nopţi şi zile (1982), care, deşi axat, la un prim nivel al semnificaţiilor, pe sublinierea importanţei tradiţiei arabe a vestitei culegeri de texte reunite sub titlul O mie şi una de nopţi, reuşeşte să spună cîteva lucruri cu adevărat esenţiale nu doar despre rolul şi importanţa poveştilor într-o lume marcată de violenţă, ci şi despre modul în care oamenii reuşesc – sau nu – să se adapteze unor noi realităţi, determinate, cel mai adesea, istoric. Desigur, totul este expus prin intermediul reactualizării narative a situaţiei cunoscute tuturor celor care au citit, chiar şi doar parţial, cele O mie şi una de nopţi ce impun tradiţia arabă a povestirii în ramă. Astfel, şi în romanul lui Mahfuz, Şahryar este temutul sultan care a ucis fără milă nenumărate tinere menite a-i deveni soţii, căci nici una dintre ele nu-i putea dărui împlinirea mult visată, pe care o va descoperi abia odată cu Şeherezada, fiica vizirului Dandan. Aceasta întrerupe lungul şir al femeilor sacrificate înaintea sa şi îi cîştigă sultanului inima, dăruindu-i nu doar o mie şi una de nopţi de poveşti, ci şi un fiu, convinsă că „dragostea poate săvîrşi ea însăşi minuni“ şi dispusă să-l iubească pe nemilosul său soţ în ciuda cruzimii sale şi încercînd ca, prin poveştile pe care i le deapănă în fiecare noapte, să-l facă să se împace cu sine şi să-şi găsească liniştea. Iar dacă, o vreme, planul ei reuşeşte, finalul romanului rămîne deconcertant, căci Şahryar decide să-şi părăsească palatul, soţia şi copilul pentru a se retrage în pustiu. Dovadă că cele o mie şi una de nopţi de poveşti şi de dragoste nu fuseseră suficiente pentru a-l face pe sultan să uite cele o mie şi una de zile – şi multe altele dinaintea lor.

            În fond, scriitorul egiptean nu face altceva decît să vorbească despre realităţile lumii egiptene a secolului al XX-lea, la adăpostul atmosferei miraculoase a celor O mie şi una de nopţi, al căror exemplu narativ dă senzaţia că îl urmează, doar pentru a-l submina, cu o artă care, pe drept cuvînt, poate fi considerată desăvîrşită. De aici şi imaginea mai multor posibili (ori viitor-potenţiali) istorici care îşi asumă, pe fragmente şi determinînd, astfel, nivelul polifonic al textului cărţii de faţă, rolul de narator, însă nu-l duc pînă la capăt. Şi, tot de aici, eşecul pe care majoritatea personajelor din roman îl trăiesc, exemplul prin excelenţă fiind, desigur, acela al însuşi sultanului Şahryar, incapabil să se împace cu propriul său trecut şi să proiecteze o imagine a viitorului pentru regatul ori pentru propria sa familie. (sursa: O mie și una de noți despre Egipt de Rodica Grigore, în Observator cultural)