RAINER MARIA RILKE
Despre Giovanni Papini s-a mai discutat în cadrul întrunirilor noastre. Povestirile lui stranii rămân întipărite în memorie, iar un text precum Omul care și-a pierdut sinele cu greu poate fi dat uitării. De ceva vreme (de anul trecut, mai exact), am pătruns însă în lumea lui Gog. Da, a lui Gog cel veșnic nemulțumit, ironic, critic, ignorant câteodată, dar suficient de lucid pentru a surprinde anomalii sociale (și nu numai) de tot felul...
GIOVANNI PAPINI s-a născut în anul 1881 la
Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu
convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia
Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. A avut o copilărie și o
tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură.
OPERE:
- Un om sfârșit
- Gog
- Amurgul filozofilor
- Martorii patimilor
- Chipuri de oameni
- Viața lui Iisus
- Povestiri stranii
- Dante viu
Romanul Gog, apărut în 1934, este o satiră despre om şi capriciile sale,
despre om şi ideile sale, care de multe ori sunt de-a dreptul năstruşnice. Anul
apariţiei are relevanţă, pentru că multe din ironiile puse de scriitor pe seama
personajului său principal sunt actuale şi azi. Gog este un personaj excentric. „Adevăratul său nume era, se pare,
Goggins, dar din tinereţe i se spusese totdeauna Gog şi acest diminutiv îi
plăcu, pentru că îl înconjura cu un fel de aureolă biblică şi fabuloasă: Gog,
rege în Magog.”
Naratorul afirmă că l-a cunoscut pe Gog într-o casă de nebuni. Boala de care
suferea e greu de precizat:
„Nici un alienist nu i-a putut defini
boala : unul vorbea de sindrom psihoastenic, altul de dublarea personalităţii,
al treilea de alienaţie morală; cei mai mulţi declară că suferă de tulburări multiple
şi aşa de înrădăcinate, încât nu permit decât un simulacru de tratament, la
întâmplare.” Gog „era un
monstru cam de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în verde deschis. Înalt, dar rău
făcut. N-avea un fir de păr pe cap: nici păr, nici sprâncene, nici mustăţi,
nici barbă.”
La bătrâneţe,Gog devine foarte bogat,
călătoreşte mult prin lume şi are ocazia să cunoască oameni celebri, nebuni,
scriitori, filozofi, de la care află poveşti demne de a fi consemnate.
Călătoreşte mult, dar se poate mişca în voie folosindu-şi imaginaţia, prin toate secolele
pe care omenirea le-a trecut până acum în „contul” ei.
„Până acum, eu am fost sclavul banului; de
acum înainte, banul trebuie să fie servitorul meu. Nu vreau să aştept,
cum fac semenii mei, să cad în mintea copiilor, spre a descoperi lumea şi a mă
bucura de viaţă.”
Însemnările lăsate de Gog sunt diverse,
ciudate, năstruşnice. Un personaj se laudă:
„ Am inventat, îmi spuse el, muzica
tăcerii. Orice muzică tinde spre tăcere şi puterea ei stă în pauzele
dintre un sunet şi altul. Am găsit mijlocul de a suprima schela superficială
a notelor şi ofer tăcerea în starea sa de puritate originală.”(cap.
Muzicanți)
Într-un alt capitol, Povestea insulei, însemnările lui Gog povestesc şi despre metoda
controlării demografice a populaţiei pe o insulă din Pacific, la sud de
Noua-Zeelandă. Condiţiile de pe insulă permiteau existenta unui număr fix de
persoane. Toţi cei care erau peste acest număr, erau omorâţi:„…de
fiecare nou născut trebuie să moară cineva, în aşa fel, ca numărul locuitorilor
să nu treacă niciodată de şapte sute şaptezeci.” Cei care nu se sinucideau când aflau că soarta le-a fost
nefavorabilă, erau puşi în saci şi aruncaţi în mare. Azi, metodele de control
demografic sunt mult mai subtile…S-au inventat E-urile…
Papini pune problema făţărniciei de care
dau dovadă oamenii în diferite împrejurări. Ştim că oamenii una spun, alta
gândesc…Drept urmare, ar trebui să avem nişte măşti pe care să le folosim, de
la caz la caz: „Fiecare din noi ar putea să-şi fabrice mai multe şi să
poarte una sau alta după dispoziţia momentană şi după ocupaţii...Toţi ar trebui
să aibă, în garderoba lor, pe lîngă pălării, o mască tristă pentru vizitele de
condoleanţe şi pentru înmormîntări; o mască feroce, pentru discuţii şi
dueluri; o mască patetică şi languroasă pentru flirt şi logodne; o mască
veselă pentru comedie şi petrecerile cu prietenii şi aşa mai departe.”
Purtatul măștilor în public ar avea numai
avantaje:
„1. Avantaj igienic. Protecţia epidermei
feţei.
2. Estetic. Masca făcută după
comanda noastră ar fi totdeauna mai frumoasă decât figura naturală şi
ne-ar scuti să vedem atâtea fizionomii idioate şi deformate.
3. Moral. Necesitatea
de a simula — adică de a potrivi figurile noastre
cu sentimentele pe care aproape niciodată nu le simţim — ar fi destul de
redusă, limitată numai la cuvinte. Am putea să vizităm pe un prieten
nenorocit fără să se vadă în trăsăturile feţei o durere pe care n-o
simţim.
4. Avantaj educativ. Întrebuinţarea
prelungită a aceleiaşi măşti […] sfârşeşte prin a modela figura omului şi
a transforma chiar caracterul celui care o poartă.”
RAINER MARIA RILKE (n. 4 decembrie
1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar -
d. 29 decembrie 1926, în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un
autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe
lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și
cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor
națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o
componentă majoră a creației sale literare. Între anii 1919-1926, a scris DUINESER
ELEGIEN (Elegiile duineze) și ambele părți ale ciclului de poezii SONETTE
AN ORPHEUS (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt
considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.
O experiență decisivă în existența sa a reprezentat-o întâlnirea cu
Tolstoi. După aceasta, poetul a avut parte de o revelaţie, care l-a făcut să-şi
schimbe percepţia asupra realităţii. Poezia sa va avea un puternic accent
mistic. Aerul mistic îl face pe Rilke să vrea ca numele său să fie cunoscut
doar de Dumnezeu, pentru a se apăra împotriva mândriei, „duşmănia vicleană a
gloriei“, cum o numeşte el. Într-o scriere către un poet tânăr, Rilke spune:
„Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. ŞI CÂND
TRECE TIMPUL ŞI TU VEZI CĂ NUMELE TĂU CIRCULĂ PRINTRE OAMENI, NU-L LUA ÎN
SEAMĂ... Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare,
pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“.
Părintele Dumitru Stăniloae aprecia aceste cuvinte într-un mod deosebit, văzând
în ele o înfierare a slavei deşarte prezente în noi.
POEZII
Doamne, e timpul. Vara a fost mare.
Așterne-ți umbra pe cadranele solare,
si vântului dă-i drumul pe câmpii.
Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,
mai dăruie-le două zile calde,
grăbește împlinirea, să se scalde
o ultimă dulceață în vinul greu din vii.
Cel care n-are casă, nu-și va mai
construi.
De-acum, cel singur, singur o să fie:
veghind, citind, el lungi scrisori va
scrie
și pe alei mereu va rătăci,
neliniștit, când frunzele adie.
(Zi
de toamnă)
Cad frunzele, cad ca
din depărtare,
de parcă veștejesc
grădini în ceruri,
cu gesturi de negare
cad, de-a rândul.
Iar nopțile, cum cade
greu pamântul
din toate stelele,
într-o însingurare.
Noi toți cădem. Și
mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n
toți și în oricine,
Și totuși, este Unul
care ține
nespus de blând, pe
mâini, căderea toată.
(Toamna)
Era lume-n chipul
celei scumpe-
dar deodată ea se revărsă:
lumea-afară-i, lumea
necuprinsă-i.
Ori de ce nu am băut
din chipul
drag și plin ce-l
ridicam spre mine,
lume-nmiresmată lângă
gura-mi?
Am băut, ah. Fără saț
băut-am.
Dar și eu, prea plin
de multă lume,
bând din ea, m-am
revărsat afară.
(Era
lume-n chipul celei scumpe)
POVESTIRI
(din vol. Povestiri
către Bunul Dumnezeu,
București, Ed.
Humanitas, 2007)
- Basmul despre mâinile lui Dumnezeu
- Străinul
- De ce vrea bunul Dumnezeu să existe săraci
- Cum a ajuns trădarea în Rusia
- Cerșetorul și domnișoara cea mândră
J Ce
asemănări există între poezia și proza lui Rilke, având în vedere viziunea
asupra existenței?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune si tu ce crezi!